Viața Sf. Mucenic Halvard din Husaby

(ocrotitorul oraşului Oslo)

Între sfinţii de neam norvegian prăznuiţi în Biserica Ortodoxă, la loc de cinste stă şi Sf. Halvard din Husaby, ocrotitorul oraşului Oslo, capitala Norvegiei, sărbătorit pe 15 mai.

Aflată în partea de nord a Europei, Norvegia face parte din aşa-numita Peninsulă Scandinavică. Încă din vechime, peninsula a fost locuită de popoare germanice păgâne, cunoscute drept vikingi. Aceştia, deşi cunoscuţi pentru cruzimea lor, au fost aduşi la credinţa în Hristos prin lucrarea mai multor propovăduitori cu viaţă sfântă. Între popoarele vikinge, norvegienii au primit mai târziu cuvântul mântuirii, şi deşi urme creştine pot fi găsite în Nor­vegia încă din sec. IX-X, încreştinarea ţării a fost desăvârşită de-abia în cur­sul sec. al XI-lea, prin Sfântul rege Olav Mucenicul (995-1030).

Pirat viking care trăia din jefuirea mănăstirilor, Olav hotărâse să se boteze văzând răbdarea creştinilor în faţa morţii. Apoi, după ce s-a întors în Norvegia şi a izbutit să urce pe tron, sfântul a început fără zăbavă lucrarea de încreştinare a poporului: a chemat propovăduitori vrednici, mai ales en­glezi, a ridicat peste tot biserici şi a în­chis capiştile idoleşti. Însă toate acestea i-au atras mânia păgânilor, care până la urmă s-au răsculat împotriva lui şi, prinzându-l, l-au omorât cu sălbăticie, după ce Olav refuzase mai întâi să jertfească idolilor în schimbul vieţii lui. Însă tânăra credinţă înfipsese deja rădăcini adânci în pământul Norvegiei, şi până la urmă, după mari frământări, întreaga ţară a fost adusă la Hristos.

În astfel de vremuri tulburi s-a născut, cândva în jurul anului 1020, şi Sf. Hal­vard. Se trăgea dintr-o familie de neam mare: tatăl lui, pe nume Vebjørn, era negustor pe mările nordului, iar mama sa, Torny, era rudă apropiată a Sf. Olav. Halvard s-a născut în satul Husaby din ţinutul Lier (în partea de sud-est a Nor­vegiei de azi). Părinţii lui erau creştini, şi încă din pruncie şi-au crescut copilul în duhul învăţăturii creştine, şi mai ales al jertfirii pentru ceilalţi. Crescând în vârstă, Halvard a ajuns, asemenea tatălui său, negustor. Din păcate însă, despre viaţa sfântului nu se mai ştie nimic, şi singurele istorisiri ne arată moartea lui.

Astfel, într-o zi de mai a anului 1043, Halvard se afla pe malul mării, pregătindu-şi corabia pentru a trece fiordul Drammen. În acest timp a văzut o femeie tânără alergând spre el, cu hainele rupte şi ochii plini de groază. Când aceasta s-a apropiat, omul lui Dum­nezeu a văzut că era însărcinată. Prin­tre suspine şi plâns, tânăra, care era o roabă, i-a spus sfântului că trei bărbaţi o urmăreau, învinuind-o că furase ceva din cortul lor. Cu lacrimi în ochi, feme­ia a început să jure că este nevinovată, rugându-l pe Halvard să nu o lase în mâinile nemiloşilor urmăritori. Şi într-adevăr, pentru că încă de mic fusese crescut în iubire pentru cel de lângă el, sfântul s-a umplut de milă pentru biata făptură a lui Dumnezeu şi, fără a mai pierde nici o clipă, i-a spus femeii să urce în barcă şi să nu se teamă de nimic.

Apoi, în grabă mare, cei doi au început să străbată fiordul Drammen, încercând să scape de urmăritori. Când în scurtă vreme aceştia au ajuns la mal, s‑au umplut de mânie şi, suindu-se într-o corabie, au început să-i urmărească pe cei doi. Până la urmă, pentru că erau mai puternici, l‑au ajuns pe Halvard şi i‑au poruncit să le-o dea pe femeie. Însă alesul lui Dumnezeu cu nimic nu s-a înfricoşat, ci le-a răspuns că nu le poate împlini cererea, pentru că femeia jurase că nu furase nimic. Iar pentru a-i domoli, Halvard le-a promis că va plăti el însuşi tot ce le lipsea. Însă urmăritorii s‑au arătat orbiţi de mânie şi i-au spus sfântului că dacă nu le va da femeia de îndată, îl vor omorî şi pe el.

Halvard însă din nou s-a arătat neîndu­plecat, căci el nu putea nici măcar gândi o aşa nedreptate. De aceea, luându-şi arcurile, păgânii au început să tragă în cei doi. Trei săgeţi au străpuns trupul neînfricatului bărbat, lăsându-l mort în corabie, apărând cu preţul vieţii pe biata femeie care îi ceruse ajutor. Fe­meia însăşi a murit sub ploaia de săgeţi a barbarilor. După ce şi-au văzut fapta mârşavă împlinită, bărbaţii au legat de gâtul lui Halvard o piatră de moară şi l-au aruncat în mare. Însă atunci mi­nune s-a întâmplat, căci Dumnezeu a vrut să arate că îl primise pe tânăr ca pe un mucenic al Său: în loc să se scu­funde, trupul sfântului plutea! Văzând aceasta, păgânii au plecat îngroziţi, lăsând trupul mucenicului acolo.

În scurtă vreme în jurul lui Hal­vard s-a adunat mulţime de oameni. Înţelegând că dobândiseră un nou sfânt în cer, aceştia au luat cu mare dragoste trupul tânărului şi l-au dus în oraşul Oslo. Acolo l-au aşezat cu evla­vie într-o biserică din oraş şi au început să-l cinstească ca pe un mucenic al lui Hristos, deoarece Halvard îşi dăduse însăşi viaţa pentru a împlini porunca Mântuitorului, Care a spus: "Mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are: ca sufletul său să şi-l pună pentru semenul său." (In 15, 13) Şi într-adevăr, în scurtă vreme la mormântul omului lui Dum­nezeu au început să aibă loc minuni, şi lumea venea de pretutindeni ca să se închine. Până la urmă, în anul 1130, pe locul unde odihneau moaştele sfântu­lui a fost ridicată o biserică de piatră. Atât de mare era dragostea pe care oa­menii o aveau pentru Halvard, încât acesta a ajuns să fie socotit ocrotitorul ceresc al oraşului Oslo.

Din păcate însă, odată cu sec. al XVII-lea biserica a încetat să mai fie folosită, azi rămânând doar ruinele ei. Însă până azi, sfântul este cinstit ca ocrotitorul oraşului Oslo (stema oraşului îl înfăţişează pe sfântul Halvard ţinând în mâini trei săgeţi şi o piatră de moară) şi al celor nevinovaţi.

Fie ca pentru rugăciunile Sfântului Halvard, ocrotitorul oraşului Oslo, Dum­nezeu să ne dea şi nouă dragoste şi milă pentru cei aflaţi în necazuri şi strâmtorări, şi iertare de păcate. Amin!